Definiţie
Este o scădere progresivă a capacităţii funcţionale renale, cu reţinerea în organism a substanţelor toxice rezultate din metabolism şi cu evoluţie către uremie terminală.

Etiologie
Insuficienţa renală cronică reprezintă etapa finala a bolilor renale bilaterale, în special a glomerulonefritelor cronice, a glomerulonefrozelor şi a pielonefritelor cronice, a obstrucţiilor căilor urinare.

Patogenie
Se ştie că în mod normal rinichiul are o rezervă funcţională care-i permite să se adapteze unor solicitări crescute. În insuficienţa renală, prin distrugerea nefronilor prima funcţie alterată este capacitatea de concentraţie. În stadiul iniţial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adică să menţină constantă cantitatea de sare, apă, substanţe azotate şi electroliţi din organism, ceea ce se realizează prin unele mecanisme compensatoare, principalul fiind poliuria. În această perioadă, poliuria (creşterea diurezei peste 2000m/24ore) se însoţeşte de hipostenurie (scăderea capacităţii de concentraţie).
Pe măsura progresiunii leziunilor, poliuria devine maximă şi scăderea capacităţii de concentraţie este foarte severă - faza de izostenurie, când densitatea urinii oscilează invariabil între 1010-1011.
În ultimul stadiu, insuficienţa renală se decompensează şi apare uremia.

Tabloul clinic
În stadiul compensat, care poate dura ani de zile, starea generală este relativ bună. Diagnosticul se pune prin explorarea funcţiilor renale: scăderea capacităţii de concentrare şi reducerea filtrării glomerulare. Pot apărea unele semne clinice: astenie, cefalee, scăderea poftei de mâncare. Cel mai important semn este poliuria, care se însoţeşte la început de hipostenurie, iar mai târziu de izostenurie.
În stadiul de insuficienţă renală decompensată, starea generală se alterează progresiv. Tulburările digestive se accentuează, apărând inapetenţa, greţuri, vărsături sau
diaree. Bolnavul prezintă prurit şi o paloare caracteristică (gatben-murdar) a tegumentelor şi mucoaselor. Apar de asemenea semne nervoase: cefalee, ameţeli, somnolenţă şa. Bolnavul este dispneic, pliurie şi în final oliguria terminală.
La acestea se adaugă semnele renale ale afecţiunii cauzale.
Explorarea funcţională a rinichiului arată scăderea totală a capacităţii de concentraţie şi diluţie, densitatea urinii fixându-se în jurul valorii de 1010-1011 (izostenurie); în pielonefrita cronică pot fi înregistrate valori mai reduse.
Apare retenţia azotată: ureea, creatinina şi acidul uric, ale căror valori cresc în sânge.
Tulburările hidroelectrolitice survin târziu, când funcţia excretoare e prăbuşită. Acidoza este totdeauna prezentă în acest stadiu.

Uremia este stadiul terminal al insuficienţei renale cronice.
Simptomele din stadiul uremic pot fi:
- stare generală profund alterată, oboseală fizică şi psihică extremă,
- tegumente palide, prurit, hipotermie, senzaţie de frig;
- respirator: miros amoniacal al aerului expirat, respiraţie de tip Kussmaul sau Cheyne-Stokes;
- digestiv: repulsie totală faţă de alimente, greaţă şi vărsături până la intoleranţă gastrică, hematemeză şi, uneori, melenă;
- neurologic: cefalee precoce, continuă şi chinuitoare, contracţii musculare, somnolenţă, stări confuzionale, delir, comă;
- retenţia azotată, acidoza şi tulburările electrolitice completează tabloul clinic.
Evoluţia este foarte variabilă, uneori rapidă (în câteva luni), alteori lentă (ani sau decenii). Supravegherea riguroasă, cu menţinerea echilibrelor hidroelectrolitic şi metabolic, permite o evoluţie îndelungată.

Prognosticul
În stadiul compensat, prognosticul este relativ bun. Diagnosticul pozitiv se bazează în faza compensată pe explorările funcţiilor renale. În stadiul decompensat, este sumbru. Complicaţiile sunt numeroase, cea mai periculoasă fiind edemul pulmonar sau erebral, infecţiile, etc.
Tratamentul profilactic vizează evitarea infecţiilor şi, dacă acestea au apărut, tratarea lor corectă, depistarea şi tratarea în faze incipiente a afecţiunilor renale, în special a celor bilaterale.
Tratamentul curativ
Măsuri generale:
- repausul va fi parţial în stadiul compensat (12-14 ore pe zi) şi total în cel decompensat.
- dieta trebuie să fie normocalorică (2000-3000 cal/zi), moderat hipoproteică, normolipidică şi hiperglucidică în faza compensată.
În faza decompensată, proteinele vor fi reduse la 20-30 g/zi, administrând glucide în exces şi mai puţin grăsimi. În acest stadiu se reduce cantitatea de sare la 5-6 g/zi sau mai puţin, după caz. În faza de uremie, când alimentaţia pe cale orală nu este posibilă, se recurge la alimentarea cu sonda sau prin perfuzii i.v.
Cantitatea de apă permisă este de 1500-2000 ml în stadiul compensat şi de 600-700ml în stadiul decompensat, adăugându-se cantitatea de apă pierdută prin vărsături, diaree şi urină.
Tatamentul medicamentos:
-se combate acidoza administrând alcaline sub formă de bicarbonat de sodiu sau citrat de sodiu; se va avea grijă ca sodiul să nu fie dat în exces.
- anemia implică transfuzii mici (100-200 ml sânge);
- sughiţul se combate administrând Clordelazin.
- HTA şi insuficienţa cardiacă se tratează ca de obicei.
Metodele de epurare extrarenală sunt indicate în faza uremică. Transplantul de rinichi dă rezultate bune.

	PATOLOGIA PLEUREI
	ENCEFALOPATIA HIPOXIC-ISCHEMICA PERINATALA (EHIP)
	AMNEZIA, TULBURARILE DE CONCENTRARE, TULBURARILE MEMORIEI
	PIELONEFRITELE
	SISTEMUL NERVOS CENTRAL
	ARITMIA, EXTRASISTOLELE, PALPITATIILE CARDIACE, TAHICARDIA, TULBURARILE DE RITM CARDIAC
	VITILIGO
	ANGINA PECTORALA
	HERPESUL, HERPESUL BUCAL SAU LABIAL, HERPESUL FESIER, HERPESUL GENITAL
	TIUITURI, ACUITATE AUDITIVA, POCNITURI, OTITA, SURDITATE